Testament

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înțelegem și să-l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei.

„Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat arme. Alături de onoare, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri și gânduri, izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru. Și așa am înțeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori.

Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în ziua cea Mare. Și-n această dâră de foc, din urma și dinaintea  noastră, noi, câțiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană, libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Și de candele ce-am aprins-o va cere, pentru  a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambițiile deșarte  de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbobățire în viitor. Nici unul din noi nu avem avere de apărat, nici interesele de clasă.

Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, nu am explorat munca și viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viața au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de alfel orice în lume, prin prisma în care te jertfești pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înțelegem și să-l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei.

În inima și mintea noastră, n-au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voiam să rămânem aici părtaşi ai durerilor și bucuriilor neamului, al  destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea ostașului care s-a jerfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan.

Întindem o mâna de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, ostașului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu.

Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român  de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești. În acești ani am găsit în suflet de asemenea români umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar o mie de vieți de ai avea, merită să le jerfești. Ne-am lovit însăși de atâtea răutate, ipocrizie, interese, amibiție, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată,  sărutul scârbos a lui Iuda și, nu  odată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminicat din jertfa tuturor cărora și-au dat viața pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere în lupta  din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți.

Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici, pe crestele munțolor, am simțit cuvintele Domului, care ne-a spus că fără El nu putea face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-l iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpadă pe crestele Carpaților, ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească mare și strălucită biruință românească.„

(Testament alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărășan în primăvara anului 1954, în  muntele Buzdugan, ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budoc)

Citește alte articole despre: cuvinte catre tineri, tineri, libertate, tinerete, patrie, neam
„Cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează.”
- Mitropolitul Nicolae Bălan -