Să ne umplem de Dumnezeu

Postat în: Vocea tinerilor

Pași de tineri studenți se grăbesc spre Metocul Maicilor. S-a anunțat o întâlnire importantă și nu ar vrea să o rateze. O întâlnire cu Dumnezeu.

Umbra unei nopți de februarie cu parfum de primăvară. Pași de tineri studenți se grăbesc spre Metocul Maicilor. S-a anunțat o întâlnire importantă și nu ar vrea să o rateze. O întâlnire cu Dumnezeu. Intrăm în biserica mică unde, la lumina candelelor și a lumânărilor, ne așezăm într-o stare de așteptare. Paradoxal, noaptea, în semiobscuritatea bisericii, în liniște, poți „vedea” mai bine slava acestui Dumnezeu nevăzut. Și simți cum devii tot mai mic înaintea Lui. Și cum, neștiind încotro să te îndrepți, nu-ți mai rămâne altă cale decât aceea de a-I încredința sufletul și de a-ți pune întreaga viață în mâinile lui Dumnezeu.

Părintele Emilianos Somonopetritul spune că atunci când cineva merge la Liturghie, intră în împărăția cerurilor. „Aceasta înseamnă că intră într-o comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, că participă la Dumnezeu.”  Hristos ne invită la Liturghie pentru a ne face fii ai luminii. De altfel, prin cuvintele rostite la citirea Evangheliei zilei, Hristos ne îndeamnă să umblăm în Lumină, cât timp mai avem Lumina (In. 12, 35-36): „Dacă-mi slujește cineva, să-Mi urmeze.” (In. 12, 26).  Acesta este, astăzi, mesajul lui Dumnezeu pentru noi.

Privegherile de noapte îmi amintesc de creștinii din epoca primară și de rugăciunea lor puternică din catacombe. Și dacă Hristos este același peste veacuri, iar Cuvintele Lui sunt aceleași, înseamnă că nu trebuie să punem la îndoială actualitatea acestor cuvinte. Privegherea din această noapte ni l-a pus înainte pe Sfântul Policarp al Smiernei, fiu de martiri, despre care se spune că, la adânci și fericite bătrâneți, în vremea muceniciei sale,  i-a răspuns proconsulului care îl interoga astfel: „De optzeci și șase de ani Îi servesc (lui Hristos) și niciun rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?” Optzeci și șase de ani  încununați de curajoasa mărturisire a credinței și o viață întreagă în care L-a „imitat” pe Învățătorul și Împăratul Său. Taina credinței ne descoperă fapte înaintea cărora este preferabilă tăcerea, pentru că nu vom reuși, prin cuvinte omenești, să vorbim despre o asemenea măreție, fiind mai bine, pur și simplu, să le lăsăm să lucreze în sufletul nostru, să crească precum o sămânță și să rodească la vremea potrivită.

În una din rugăciunile de la sfârșitul Liturghiei, preotul se roagă în taină: „Adu-Ți aminte, Doamne, de orașul acesta în care viețuim…”, continuând cu o rugăciune pentru tot poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu își aduce aminte de orașul acesta în care o biserică – plină de tineri în miez de noapte, când se deschid cerurile – își aduce aminte de Dumnezeu. Cred că o astfel de imagine este un semn dătător de speranță, este ca o pâlpâire de lumină în beznă, ca un ghiocel ivit din zăpadă la venirea primăverii. Pentru că, parafrazându-l pe Jules Renard, e bine să-ți găsești un loc sub soare. E loc pentru toată lumea în lumină, mai ales când majoritatea alege să stea în umbră, în întuneric.

(Alina-Manuela Anghelache, ATOR Iași)

 

„Cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează.”
- Mitropolitul Nicolae Bălan -